In data de 31 aprilie 1884, în paginile unui ziar francez obscur, „Le Cri du Peuple” (Răcnetul Poporului), ziaristul şi scriitorul Jules Vallès, tot aşa de obscur la vremea aceea, scria într-un articol că îi denumeşte pe cei care au participat la evenimentele sângeroase din primăvara lui 1848, „les quarante-huitards” (paşoptiştii). Termenul a făcut carieră istorică şi a intrat în toate enciclopediile franceze şi europene cu un sens admirativ revoluţionar, dar şi cu o nuanţă familiară şi oarecum ironică. El a făcut carieră şi în istoria culturală a epocii care a urmat. Cine din generaţia actuală din România nu-şi aminteşte că, din manualele şcolare, a învăţat câte ceva despre revoluţionarii şi scriitorii paşoptişti? Influenţa cuvântului „paşoptist” a fost aşa de pregnantă, încât acesta a determinat apariţia unui alt termen, „les soixante-huitards” (generaţia anului 1968 = „şaişoptistă”), cu un puternic impact asupra Franţei în mod deosebit şi asupra Europei în general.

Evenimentele din mai 1968, calificate drept o mini-revoluţie franceză în raport cu cea de la 14 iulie 1789, au provocat într-un fel debarcarea „Marelui Charles” şi l-au propulsat pe scena politică europeană pe Daniel Cohn-Bendit, animatorul studenţilor de la Sorbona la vremea aceea şi aprigul euro-parlamentar de astăzi.

         Revenind la istoria şi mai recentă, să reamintim că în 15 aprilie 2010 a venit în vizită la Bucureşti fostul preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, cel de al cărui nume sunt legate evenimentele din anul 1989. Ei bine, acest an, 1989, reprezintă o cotitură pentru Europa. Să ne gândim doar la câteva evenimente care au avut loc: eliberarea ţărilor din Est şi abordarea unei alte căi de dezvoltare din toate punctele de vedere, Căderea Zidului Berlinului, reorientarea strategiei economice, politice şi culturale a occidentului faţă de Europa răsăriteană etc.

         După lectura şi studierea în profunzime a publicaţiilor apărute la sfârşitul lui 1989 şi după aceea, se poate desprinde ideea că atât în România, cât şi în întreaga Europă s-a instalat la acea vreme un spirit nou, o altă modalitate de a aprecia evenimentele şi de a privi lumea după ce Zidul Berlinului s-a prăbuşit, acest act istoric devenind simbolul schimbării pe întregul continent.

         În virtutea faptului că istoria se repetă, pentru cei care au participat la evenimentele care au avut loc în Europa pe parcursul anului 1989 şi care au deschis o nouă eră pe continent, se poate găsi o denumire similară, cea de generaţie „optşinoistă”. Nu este sigur că termenul va face carieră, dar cele folosite până acum, post-decembrist, revoluţionar, post-revoluţionar etc., sunt desuete şi creează confuzii istorice. Această idee referitoare la generaţia optşinoistă s-a născut după observarea faptului că, la sfârşitul anului 1989 şi în cursul anului 1990, au apărut cel puţin 500 de publicaţii periodice noi numai în Bucureşti, ceea ce presupune o explozie nemaipomenită a mass-media.

         Personal, am avut intuiţia să colecţionez, după 22 decembrie 1989, numerele inaugurale (anul 1, numărul 1) ale tuturor publicaţiilor care apăreau, aşa încât, până la această dată, ele însumează aproximativ 3.500 de piese din toate domeniile şi de nuanţe dintre cele mai diferite. Concomitent, am colecţionat săptămânal toate publicaţiile pe care le cumpăram în mod obişnuit, astfel încât am acoperit cu surse documentare de presă autentice perioada 22 decembrie 1989 – 31 decembrie 1994. Iată o a doua colecţie care se poate constitui într-un fond de documentare complet pentru ziarişti, istorici, documentarişti, studenţi, cadre universitare, nostalgici, curioşi etc.

În ceea ce priveşte trăsăturile istorice ale generaţiei care abia s-a născut în jurul anului 1989, acestea nu pot fi definite prea curând. Trebuie să mai treacă un timp pentru ca istoria să hotărască dacă optşinoiştii, cei care au schimbat societatea acum douăzeci de ani, merită sau nu să fie aşezaţi alături de celelalte generaţii creatoare de istorie şi de progres social.