Paşoptiştii, predecesori ai
„optşinoiştilor”
„Libertatea presei nu o iubim numai pentru noi, o
iubim chiar şi contra noastră, o iubim până şi în excesele
ei.”
(M.
Kogălniceanu, Programul ziarului „Steaua Dunării”, 1855)
Anul 1848, numit şi „primăvara popoarelor”
a adus cu sine o revoltă naţionalistă a burgheziei europene,
îndreptată împotriva ordinii supranaţionale stabilite de Congresul de
la Viena. Revoluţiile de la 1848 din Franţa, Statele Germane,
Imperiul Austriac, Ţările Române au dat semnalul deşteptării
naţionalismului european. Revoluţia Română de la 1848 s-a
desfăşurat în condiţiile în care părţi din teritoriul
naţional se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania,
Bucovina), în timp ce Moldova era constrânsă să accepte protectoratul
Rusiei ţariste iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului Otoman.
Ecourile
Revoluţiei române de la 1848 au fost profund simţite în plan
cultural, acest moment istoric reuşind să aducă în prim plan o
pleiadă de oameni de cultură care au stabilit şi pus în practică
un program cultural paşoptist. Un prim ţel al acestui program a fost
modernizarea şi europenizarea culturii române. Paşoptiştii foloseau alternativ termenii de
„revoluţie” şi „regeneraţie”, cel de-al doilea în sens de
eliminare a golului istoric, de „început” absolut în toate domeniile („Românii
au trebuinţă astăzi să se întemeieze” - N. Bălcescu
1845).
Conştiinţa
recuperării unui mare gol istoric şi a unei întârzieri
substanţiale faţă de „Europa luminată”, dorinţa
„sincronizării” cu cultura europeană s-a transpus în epocă prin
apariţia de imitaţii, adaptări, compilaţii, traduceri în
toate domeniile, dar şi prin opere literare inspirate din istoria
naţională, literatura populară, peisajele naţionale.
Momentul paşoptist a reprezentat totodată şi prima explozie a
ideii de libertate a culturii române, căci libertatea este
„condiţiunea cea dintâi a toată cultura omenească”,
„fără libertate nu e cu putinţă cultura”
(Bărnuţiu, 1848). Libertatea de expresie, a tiparului şi
suprimarea cenzurii - principiile înscrise în Proclamaţia de la Islaz se
dovedesc astăzi de actualitate, căci la mai bine de un secol ele au
fost reafirmate prin Revoluţia Româna de la 1989. Regimul comunist şi
politica economică şi de dezvoltare promovată de acesta au
condus ţara către sărăcie materială şi
culturală. Schimbarea regimului comunist din România a dus la
conştientizarea vidului cultural şi a reprezentat o „Renaştere
naţională”. Un prim pas făcut pentru umplerea golului cultural
existent a fost eliberarea expresiei, libertatea presei scrise şi vorbite.
Astfel, după 1989 a apărut un mare număr de publicaţii în
toate domeniile, un adevărat „bombardament” informaţional, menit
să apropie România de lumea occidentală.
Privind
în urmă cu un ochi modern, surprindem aspecte actuale ale programului
cultural paşoptist. Dacă în 1848 se vorbea de „regeneraţie”, în
1989 s-a vorbit de „Renaştere”. Ambii termeni presupun întemeierea unui
nou „prezent”, modern, dar cu baze tradiţionale. Dacă în 1848 a fost
declanşată o întreagă mişcare culturală, în 1989 s-a
produs un nou „început” cultural: publicistica a luat amploare, a apărut
politologia, s-a produs o revigorare a unor domenii în care controlul şi
cenzura au acţionat puternic (teoria literaturii, istoria ideilor,
literatura comparată, metafizica, filosofia analitică).
Prin urmare, dacă paşoptiştii au fost „oamenii începutului de drum” (Paul Cornea), trasând un arc peste timp, îi putem numi pe toţi aceia care au avut curajul unui nou „început” şi au contribuit la relansarea culturii române după 1989, „optşinoişti”.